Pentru executarea mãsurãtorilor cadastrale se folosesc în primul rând metode topografice numerice şi numai în cazuri izolate metode grafice. Aceasta se justificã prin faptul cã metodele numerice oferã rezultate mai precise, care satisfac exigenţele în domeniul cadastral. Pe de altã parte ele permit şi o legãturã mai bunã între teren şi plan, care este necesarã pentru reconstituiri de puncte, parcelãri, comasãri etc., iar prelucrarea datelor pentru obţinerea coordonatelor şi suprafeţelor se face comod şi foarte precis. Aceste argumente au stat la baza instrucţiunilor cadastrale, care prevãd toleranţe stabilite în principal pentru mãsurãtorile numerice.
O caracteristicã a metodelor numerice o constitue faptul cã conturul detaliilor de pe teren se generalizeazã, reducându-se la un numãr de puncte cãrora li se determinã coordonate. De modul cum se reuşeşte corecta generalizare a figurilor (geometrizare) şi alegerea punctelor, depinde în mare mãsurã valoarea realã a mãsurãtorilor, ce se executã prin aceste metode, deoarece precizia de determinare a coordonatelor se asigurã prin metodele şi aparatura folositã.
Pentru determinarea coordonatelor este necesar ca reţeaua geodezicã sã se îndeseascã pânã la ordinul V, iar erorile medii ale punctelor sã nu depãşeascã 15 cm.
Dintre metodele folosite frecvent în mãsurãtorile cadastrale, cum sunt intersecţii, drumuiri, radieri, abcise şi ordonate etc. se aleg acelea care asigurã, în primul rând, precizia prevãzutã în instrucţiunile cadastrale.
În privinta mãsurãtorii unghiurilor, se folosesc aparate care permit citirea directã cel putin a jumãtãţii de minut, iar pentru distanţe, atãt instrumente pentru mãsurarea directã (rulete cu panglici de oţel sau fibrã de sticlã, fire de oţel etc.) cât şi instrumente pentru mãsurare indirectã (tahimetre cu stadii verticale sau orizontale, staţii totale etc.).
Alegerea instrumentelor se face în primul rând în funcţie de gradul de accidentare şi de acoperire a terenului.
Punctele geodezice îndensite pânã la ordinul V, se folosesc ca reţea de sprijin pentru drumuiri, care reprezintã metoda cea mai utilizatã în cadastru şi pe care se sprijinã celelalte metode menţionate pentru ridicarea detaliilor.
Condiţiile pe care trebuie sã le îndeplineascã drumuirea, conform normelor tehnice în vigoare în prezent (anul 2005) sunt următoarele:
- lungimea totalã a laturilor drumuirii sã nu depãşeascã 3000 m în extravilan şi 2000 m în intravilan;
- numãrul laturilor drumuirii sã nu fie mai mare de 30 ;
- lungimea laturilor drumuirii sã nu fie mai micã de 80 m la şes, sau 30 m în teren accidentat, şi mai lungi de 300 m, în cazul măsurătorilor tahimetrice indirecte, când se foloseşte mira topografică.
În cazul staţiilor totale cu putere şi precizie de măsurare mai mari decât cele ale tahimetrelor clasice, până în prezent (anul 2005) nu au fost emise norme tehnice, dar cel puţin lungimile drumuirilor şi ale laturilor drumuirii vor creşte în funcţie de puterea de măsurare a staţiilor totale, când măsurătorile se fac prin unde în infraroşu sau laser;
Întrucât toleranţele admise pentru mãsurarea unghiurilor şi distanţelor se reflectã în ultimã instanţã în toleranţa de închidere a coordonatelor drumuirii faţã de punctele de sprijin, în cele ce urmeazã se va vorbi numai despre toleranţa de închidere a coordonatelor.
a) Pentru terenurile cu pantã pânã la 5 grade în extravilan aceastã toleranţã este datã
de formula:
T = ( 0,0045 D + D / 1733) 5.11
unde : D este lungimea totalã a drumuirii în metri .
b) Pentru terenuri cu pantã mai mare de 5°, toleranţele ce rezultã prin formula de mai
sus se majoreazã astfel:
- cu 25 % pentru pante între 5° - 10°;
- cu 50 % pentru pante între 10° - 15°;
- cu 100 % pentru pante peste 15°.
Metodele propriu-zise de mãsurare a punctelor pe contur cum sunt: radierea, abscisele şi ordonatele, se sprijinã pe punctele determinate prin metodele intersecţiei şi/sau drumuirii.
Cu toate mãsurile de precauţie care se iau la mãsurarea distanţelor şi a unghiurilor, erorile cu care se determinã coordonatele prin procedeele de ridicare a detaliilor sunt evident mai mari decât cele ale punctelor de drumuire pe care se sprijinã.
Din cele de mai sus rezultã cã precizia ce se obţine în mãsurãtorile cadastrale executate prin metode topografice numerice variazã în funcţie de accidentaţia terenului, de acoperirea sa, lucru confirmat şi de toleranţele diferenţiate prezentate în instrucţiunile cadastrale.
În mãsurãtorile numerice se întocmeşte o schiţã de câmp cu instrumentaţie simplã, care reprezintã o ridicare în plan aproximativã a zonei respective şi care este necesarã pentru întocmirea planului cadastral, calculul suprafeţelor etc. Pe schiţa de câmp se trec categoriile de folosinţã, numele proprietarilor parcelelor şi numãrul de ordine al fiecãrui punct determinat,
lãţimile drumurilor, pâraielor, precum şi alte elemente mãsurate pe teren.
În intravilan schiţele de teren se întocmesc pe grupuri de case, iar în extravilan pe grupuri de parcele, la scãri aproximative, convenabile.
Planul cadastral se redacteazã la scãrile 1:500, 1:1000, 1:2000, 1:5000, rar la scara 1:10000 în funcţie de caracteristicile topografice şi de importanţa economică ale terenurilor.
Planurile cadastrale nu conţin curbe de nivel, pentru cã nu sunt necesare în cadastru (se operează cu suprafeţe de teren în proiecţie orizontală) şi realizarea altimetriei ar creşte mult volumul şi costul lucrãrilor.
Pe baza planului cadastral se executã numerotarea topograficã şi se organizeazã calculul suprafeţelor pe secţiuni cadastrale.
În situaţia când lucrările de introducere a noului cadastru se execută în urma unui cadastru preexistent, operaţiile topografice poartă denumirea de actualizare sau reambulare a planurilor topo-cadastrale, iar metodele topografice utilizate sunt prezentate în continuare.